Si cand eram copil cu asta ma ocupam...cu copilariile. Copilarii care astazi atat de mult ma deranjeaza cateodata. Copilarie de care m-am bucurat poate prea putin timp, pe care n-am apreciat-o la justa ei valoare, de care poate de multe ori mi-am dorit sa scap, sa ma fac mare si pe care dupa varsta de paisprezece ani as fi facut aproape orice ca s-o intorc din drum. Dar ea nu s-a mai intors.
Imi amintesc acum de felul in care chiar si pe-atunci sarbatoream Halloween-ul... Pentru ca si noi il sarbatoream, chiar daca nu stiam exact cand sau de ce. Si nu, noi nu mergeam din casa-n casa spre a ni se da bomboane, nici nu imbracam costume frumoase ale unor personaje de poveste. Nu... Noi ne inarmam cu dovleci culesi din gradina, carora le sectionam calota si pe care-i goleam de continut, le scobeam niste ochi, un nas si-o gura si-aprindeam in interiorul lor o lumanare. Unii erau mai mari, altii mai mici sau mai galbeni, altii mai lungi si altii mai grasi, dar tot timpul propriul dovleac era cu siguranta si cel mai aratos. Rolul lui era unul foarte important, ascuns si care cu siguranta nu putea fi dus la bun sfarsit decat de pe masa de lemn din curte, pentru ca acolo au poposit toti dovlecii sacrificati vreodata in acest nobil si pe-atunci necunoscut mie scop.
Era vremea cand ascultam la pick-up singurul disc de vinil pe care-l aveam, pe care-aveam imprimate doar doua povesti: "Ileana Cosanzeana" si "Povestea porcului", dar pe care nu ma saturam niciodata sa le reaud, vremea cand ascultam foarte multa muzica nemteasca la casetofonul tatalui meu sau la radio, ambele in prezent piese perfecte pentru o sala de muzeu.
Si tot pe-atunci am invatat sa merg, cand impreuna cu mama, cand cu ajutorul lui tata, pe bicicleta. Si n-aveam celebra bicicleta Pegas, in voga pe-atunci, asa c-am invatat pe bicicleta cea mare si veche a strabunicului meu.Totusi sa nu va imaginati ca am fost vreodata straina de biciclete! Nu mi-au lipsit niciodata, doar ca erau din acelea cu trei roti. Albastra si cu aspect rustic a fost prima mea bicicleta, schimbata ulterior cu una rosie, mult mai moderna. Dupa care din lipsa de altceva m-am folosit de ce-am gasit prin casa...
Era vremea in care imi improvizasem eu un leagan, undeva-n spatele curtii, dintr-o tabla si-o funie legata de-o grinda, pe care ma balansam cat era ziulica de mare, vremea in care parintii mei ma duceau in Parcul Copiilor, unde asteptam cuminte, cu ei de mana, sosirea trenuletului in statie, care ne plimba, cu mic, cu mare, copii, mamici si tatici prin inspaimantatorul tunel al groazei, intunecat si bantuit de vrajitoare si spirite malefice dar care-ntotdeauna ne-aducea-n siguranta inapoi. Si ce bine era cand erau parintii langa tine! Stiai ca niciun rau nu ti se poate intampla... Erau anii cand imi ocupam zilele tricotand,desenand, completand oracole si caiete de amintiri ori facand modele din cuisoare sau plastilina si-n special jucandu-ma "Moara" si "Nu te supara frate", chiar daca inevitabil, ca orice alt copil, ma suparam ori de cate ori pierdeam. Cred ca orice fata a generatiei mele isi aminteste de celebrele caiete de amintiri, in care se treceau cele mai bine alese ganduri si cele mai frumoase versuri, decorate cu grija cu multe desene si multa ceara colorata... Si imi placeau si pe-atunci petrecerile, in special zilele de nastere pe care le detest astazi, doar ca pe-atunci ne distram ascultand muzica la casetofon, "imbatandu-ne" cu sirop de fructe, mancand prajituri de casa facute de bunica si citind povesti de-ale Fratilor Grimm. Si da! Imi placeau la nebunie povestile lor! Le citeam inca si-nc-o data si tot nu ma plictiseam. Parca de fiecare data le gaseam mai frumoase...
Da... Erau zilele copilariei mele cand mama ma ducea la frizeria "Prichindelul", cel mai celebru salon de coafura din oras, unde noi, copiii, cocotati pe te miri ce animal eram aranjati in functie de cerintele modei si ale vremii, zilele in care mancam cele mai gustoase prajituri la cofetaria "Macul Rosu". Erau zilele in care visam in permanenta la pantofii cu toc ai mamei si-n care stateam pe marginea santului de la Sanandrei si-mi impleteam coronite din flori de camp...
Imi amintesc acum de felul in care chiar si pe-atunci sarbatoream Halloween-ul... Pentru ca si noi il sarbatoream, chiar daca nu stiam exact cand sau de ce. Si nu, noi nu mergeam din casa-n casa spre a ni se da bomboane, nici nu imbracam costume frumoase ale unor personaje de poveste. Nu... Noi ne inarmam cu dovleci culesi din gradina, carora le sectionam calota si pe care-i goleam de continut, le scobeam niste ochi, un nas si-o gura si-aprindeam in interiorul lor o lumanare. Unii erau mai mari, altii mai mici sau mai galbeni, altii mai lungi si altii mai grasi, dar tot timpul propriul dovleac era cu siguranta si cel mai aratos. Rolul lui era unul foarte important, ascuns si care cu siguranta nu putea fi dus la bun sfarsit decat de pe masa de lemn din curte, pentru ca acolo au poposit toti dovlecii sacrificati vreodata in acest nobil si pe-atunci necunoscut mie scop.
Era vremea cand ascultam la pick-up singurul disc de vinil pe care-l aveam, pe care-aveam imprimate doar doua povesti: "Ileana Cosanzeana" si "Povestea porcului", dar pe care nu ma saturam niciodata sa le reaud, vremea cand ascultam foarte multa muzica nemteasca la casetofonul tatalui meu sau la radio, ambele in prezent piese perfecte pentru o sala de muzeu.
Si tot pe-atunci am invatat sa merg, cand impreuna cu mama, cand cu ajutorul lui tata, pe bicicleta. Si n-aveam celebra bicicleta Pegas, in voga pe-atunci, asa c-am invatat pe bicicleta cea mare si veche a strabunicului meu.Totusi sa nu va imaginati ca am fost vreodata straina de biciclete! Nu mi-au lipsit niciodata, doar ca erau din acelea cu trei roti. Albastra si cu aspect rustic a fost prima mea bicicleta, schimbata ulterior cu una rosie, mult mai moderna. Dupa care din lipsa de altceva m-am folosit de ce-am gasit prin casa...
Era vremea in care imi improvizasem eu un leagan, undeva-n spatele curtii, dintr-o tabla si-o funie legata de-o grinda, pe care ma balansam cat era ziulica de mare, vremea in care parintii mei ma duceau in Parcul Copiilor, unde asteptam cuminte, cu ei de mana, sosirea trenuletului in statie, care ne plimba, cu mic, cu mare, copii, mamici si tatici prin inspaimantatorul tunel al groazei, intunecat si bantuit de vrajitoare si spirite malefice dar care-ntotdeauna ne-aducea-n siguranta inapoi. Si ce bine era cand erau parintii langa tine! Stiai ca niciun rau nu ti se poate intampla... Erau anii cand imi ocupam zilele tricotand,desenand, completand oracole si caiete de amintiri ori facand modele din cuisoare sau plastilina si-n special jucandu-ma "Moara" si "Nu te supara frate", chiar daca inevitabil, ca orice alt copil, ma suparam ori de cate ori pierdeam. Cred ca orice fata a generatiei mele isi aminteste de celebrele caiete de amintiri, in care se treceau cele mai bine alese ganduri si cele mai frumoase versuri, decorate cu grija cu multe desene si multa ceara colorata... Si imi placeau si pe-atunci petrecerile, in special zilele de nastere pe care le detest astazi, doar ca pe-atunci ne distram ascultand muzica la casetofon, "imbatandu-ne" cu sirop de fructe, mancand prajituri de casa facute de bunica si citind povesti de-ale Fratilor Grimm. Si da! Imi placeau la nebunie povestile lor! Le citeam inca si-nc-o data si tot nu ma plictiseam. Parca de fiecare data le gaseam mai frumoase...
Da... Erau zilele copilariei mele cand mama ma ducea la frizeria "Prichindelul", cel mai celebru salon de coafura din oras, unde noi, copiii, cocotati pe te miri ce animal eram aranjati in functie de cerintele modei si ale vremii, zilele in care mancam cele mai gustoase prajituri la cofetaria "Macul Rosu". Erau zilele in care visam in permanenta la pantofii cu toc ai mamei si-n care stateam pe marginea santului de la Sanandrei si-mi impleteam coronite din flori de camp...
Scrii ff frumos, Adina. Ai talent! Continua! te pup
RăspundețiȘtergere