...Verdict dat la mijloc de ianuarie 2011. Un simplu gand optimist, atat a fost, pentru ca-n realitate totul s-a rezumat la o singura luna. O luna in care-am asteptat cu totii...Ea a asteptat cu nerabdare sa-i revina pofta de mancare care n-avea sa mai vina...Noi....am asteptat inevitabilul...O luna in care-am facut tot atatea vizite la Sanandrei cate-am facut in tot anul trecut...O luna in care evenimentele s-au desfasurat cu o viteza inexplicabila...atat de repede incat chiar si-acum ma trezesc cateodata in afara realitatii...Si-mi amintesc cu durere si-mi vine sa plang ori de cate ori imi revine-n minte imaginea ei din zilele din urma, imagine triumfatoare a neputintei si groaza care i se citea-n privire atunci cand imi zicea "Adina, mor!", iar eu incercam s-o incurajez si-i spuneam "Nu mai vorbi prostii! O sa te faci bine!". Dar la 57 de ani tata a incetat sa mai fie copil...Eu am incetat sa mai fiu nepoata si mama sa fie nora...
Si-apoi s-a mutat in camera din fata, prin care-au facut cu totii, de-a lungul timpului, un ultim popas inainte de-a pleca definitiv, unde-aproape c-am inghetat stand langa ea trei zile si doua nopti, iar in final s-a mai oprit pentru cateva zeci de minute pe gazonul din fata casei ca sa-si ia ramas bun de la noi toti si sa-i multumeasca lui tata c-a avut grija de ea. Si-nainte de-a pleca am rugat-o ca de-acum incolo sa aiba grija ea de noi si sa se roage ca de ceea ce i s-a intamplat ei sa fim feriti cu totii... Pentru ca nimeni nu merita o asemenea soarta...Si-acum parea linistita, multumita, impacata, senina...Doar noi parca nu eram niciunul impacati desi era un fapt in fata caruia ne-am resemnat...pana atunci...
La inceput de ianuarie paseam, in prag de seara, pe holul lung, carand in plasa un borcan de ciorba si cateva felii de paine si simteam mirosul aprig de spital. Ajung la capatul holului si bat la usa salonului 5B. Intru. Era cam gol...Ea dormea. Am ramas in pragul usii si-am privit-o asa cum parca nu am mai facut-o niciodata. Imaginea ei din acel moment mi-a adus aminte de strabunicul meu si tatal ei. M-a dus cu gandul la moarte... Era de nerecunoscut. Mi-am dat seama ca pana atunci probabil c-am tinut ochii inchisi. Dupa cateva minute, am inchis usa, am intrat, m-am dus langa patul ei si-am trezit-o. A mancat cu pofta. Pe atunci inca mai putea...I-a placut foarte mult ciorba...
Si-mi amintesc ca veneam prin luna octombrie a anului 2009 de la nunta unei prietene de la Drobeta Turnu Severin si tata m-a asteptat la autogara. Mi-a spus ca bunica e bolnava, ca se simte foarte rau. Mi-am amintit de discutia pe care-am avut-o cu ea in vara aceluiasi an, cand dupa ce mi-a spus ce simptome are si cum se simte, eu, intr-un acces de sinceritate, i-am zis "Vezi ca s-ar putea sa ai....Du-te la doctor!". Acelasi lucru i-am zis atunci seara si lui: "Vezi ca are....". Dar uneori suntem orbi in fata adevarului..."Nu Adi...nu e asta"...mi-a zis tata..."Ba,...eu cred ca are..." Si-am adus-o in Timisoara si-au operat-o. Din pacate am avut dreptate... Avea...... Si-asa a inceput sfarsitul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu